Salut, sunt Cliff Weitzman.

Sunt dislexic.

Am fost diagnosticat în clasa a III-a. A fost cea mai bună zi din viața mea.

Înainte de asta, mă prefăceam că citesc la școală.

Stăteam cu cartea deschisă în fața mea și îmi treceam degetul pe sub cuvinte ca să creadă oamenii (părinții, profesorii, prietenii, frații) că nu sunt prost sau leneș.

Cercurile de lectură erau înfricoșătoare.

Copiii citeau pe rând. Și se apropia momentul meu.

Începeau să-mi transpire mâinile.

Așa că îmi calculam momentul perfect. Și, chiar înainte să-mi vină rândul...

Mă duceam să mă ascund în baie.

Făceam asta de fiecare dată.

Oamenii sigur credeau că am o problemă la vezică. Mai bine să creadă asta decât să creadă că sunt prost.

Cel mai rău era cu tata. El era eroul meu.

Omul la care visam să ajung într-o zi.

Toată lumea îl iubea. ȘI EU îl iubeam. Voiam să fie mândru de mine.

„Cliff, de ce ești atât de leneș? Nu vrei să înveți să citești?”

„BA DA! NU VEZI CÂT DE MULT MĂ STRĂDUIESC?!” i-am răspuns, cu lacrimile șiroindu-mi pe față.

„Nu, nu văd. Petrec 2 ore zilnic încercând să te învăț să citești. Am cumpărat toate programele. Nu mai fi agitat și fii atent, măcar o dată.”

„SĂ FIU ATENT?! Eu mereu sunt atent.”

„Nu ești. Nu-ți pasă. Până și sora ta știe să citească și are 6 ani.”

„Pentru că EU AM ÎNVĂȚAT-O! Nu am vrut să treacă și ea prin asta.

Știu toate regulile. Fiecare regulă. Dar când încerc să o aplic, pur și simplu... nu merge.”

Visam să pot citi.

Când eram mic, voiam să fiu președinte, om de știință și star pop.

Știam că, pentru a ajunge cine voiam să fiu, trebuie să pot citi.

Așa că mergeam peste tot cu o carte sub braț și îmi imaginam că, într-o zi, voi putea să o citesc.

Cartea pe care mi-am dorit cel mai mult să o citesc a fost Harry Potter.

Dar, după a 20-a oară când o bibliotecară m-a trezit pentru că adormisem cu fața în pagina a treia din carte, am renunțat.

Din fericire, tata nu a renunțat la mine. Nu a renunțat niciodată la mine. Niciodată.

Tata a muncit foarte mult când eram mic. Aproape că nu avea timp nici măcar să ia cina cu noi.

Dar venea acasă devreme pentru asta:

Se așeza la capul patului meu. Și, cu o voce înceată, gravă, îmi citea Harry Potter. Ochii mi se luminau. Îmi plăcea la nebunie.

Când tata nu reușea să ajungă acasă la timp, înregistra cum citea Harry Potter pe o casetă audio. Adormeam ascultând acea casetă. Din nou și din nou, ascultând vocea tatălui meu.

Am avut dublu noroc deoarece o aveam și pe mama (a.k.a. MamaUrs). Și îi păsa. Și era foarte bună la cercetare.

Într-o zi, probabil la a mia căutare sau într-una dintre cele 100 de cărți citite pe această temă, a descoperit „dislexia” și s-a gândit că poate o am și eu. M-a dus la testare. S-a dovedit că exact asta aveam. Și ADD.

Când am aflat că sunt dislexic, am oftat atât de adânc cum nu cred că ați mai auzit la un copil de 9 ani. „În sfârșit!”, m-am gândit, „nu sunt stricat, nu sunt prost și, cu siguranță, NU SUNT LENEȘ!”

„Groza-v”, mi-am zis, „acum știm cum se cheamă problema, hai să o rezolvăm!”

Să citesc o propoziție îmi ia la fel de multă energie și concentrare cât le ia altora să rezolve, mental, o împărțire cu patru cifre. 462/7=...

După un paragraf sunt epuizat (asta înseamnă 10 ecuații la rând),

După un capitol? Un capitol înseamnă 300 de împărțiri cu patru cifre în cap, una după alta.

Nu există ceva „după un capitol” – chiar dacă aș folosi toată energia din lume, aș adormi sau aș începe să greșesc (să nu mai înțeleg) până la finalul capitolului. Prea multă procesare mentală.

A asculta nu consumă la fel de multă energie ca decodarea.

Tata mi-a găsit audiobook-ul pentru „Harry Potter și Piatra Filozofală”, narat de Jim Dale. Mi l-a cumpărat.

L-am ascultat de 22 de ori la rând.

Primele trei pagini la care adormeam în bibliotecă? Le știu pe de rost. La fel ca și restul primului capitol. 13 ani mai târziu.

Nu m-am oprit din ascultat. Am ascultat fiecare carte din serie. Apoi Narnia, apoi Stăpânul Inelelor, apoi Game of Thrones, Stâlpii Pământului, Atlas Shrugged.

Nu m-am oprit niciodată din ascultat.

Era ca și cum aș fi avut o stâncă de 20 de tone legată de spate, care mă împiedica să fiu cine voiam să fiu. Fiecare propoziție citită îmi lua o veșnicie. Acum aveam aripi.

Am început să-mi cresc viteza de ascultare, de la 1x la 1,25x, 1,5x, 2x, apoi 2,5x. Pentru că schimbarea a fost treptată, am crescut odată cu ea și am reținut fiecare cuvânt.

Ascultam când mergeam cu bicicleta la școală. Când o așteptam pe mama să mă ia după antrenament. Înainte să adorm, în fiecare seară. Când făceam curat în cameră sau mă plimbam. Chiar și la toaletă.

Am ajuns să termin 2 audiobook-uri pe săptămână. 100 de cărți pe an. Țin ritmul ăsta de 12 ani. Nu presupune niciun efort, ba chiar e partea preferată a zilei mele.

Nu există audiobook pentru fiecare carte pe care o primești la școală. Cartea de lectură pentru vacanța de vară din liceu a fost „Marley și cu mine” și nu avea audiobook. Așa că, în vara dinaintea liceului, stăteam cu mama mea în patul ei și îmi citea „Marley și cu mine”.

Am fost la ore de educație specială în fiecare zi, o oră pe zi, în tot liceul.

Am experimentat mult. Și am început să folosesc tehnologia într-un mod pe care niciun profesor de educație specială nu m-ar fi putut învăța. Mi-am asumat pe deplin responsabilitatea pentru acomodări și pentru educația mea. Am cerut ajutor și am descoperit cum învăț cel mai bine.

Am făcut aproape toate clasele AP și Honors din liceu, am avut peste 4.0 media și am trecut peste lupte cu administrația și profesori care credeau că dislexia e „un mit”. Mai târziu, voi detalia instrumentele pe care le-am folosit în acest timp și cum am făcut totul.

Am avut și profesori extraordinari care m-au susținut incredibil de mult.

Prin foarte multă muncă (și convingând o mulțime de profesori să-mi facă excepții) am fost acceptat la Universitatea Brown.\O singură problemă... Nu puteam citi cartea de lectură de vară – nu avea audiobook.

La fel, nu există audiobook pentru majoritatea manualelor, fișelor, PDF-urilor, emailurilor sau paginilor de Wikipedia pe care trebuie să le citești pentru școală.

Așa că m-am așezat lângă mama mea, în patul ei. Și mi-a citit cartea de lectură pentru facultate. Dar mama lucra și nu a avut timp să-mi citească toată cartea.

În noaptea dinainte să plec la Brown, să încep facultatea, ajunsesem doar la două treimi din carte.

Nu aveam altă opțiune, așa că am modificat un sistem vechi de citire automată a textului ca să-mi „citească” restul cărții peste noapte pe iPhone și apoi să o pot asculta în avion.

A funcționat!

M-am învățat singur să programez (mai multe despre cum am reușit asta, chiar cu dislexie, mai târziu în carte) și am îmbunătățit și mai mult software-ul.

Am petrecut următorii 4 ani de facultate perfecționând acest sistem. În loc să stau pironit la birou cu manualul, făceam 15 poze rapide și apoi ascultam în timp ce mâncam micul dejun sau mergeam cu longboard-ul spre cursuri.

Ascultam cele peste 100 de pagini de lectură săptămânală pentru cursurile mele în tren sau în autobuz spre hackathoane. De multe ori simțeam că eram singurul care chiar citea textele pentru curs.

Astăzi, milioane de oameni au putut să funcționeze la școală și în societate datorită Speechify.

Amintește-ți, înainte de orice, că misiunea ta este să fii pentru alții cine ai fi avut tu nevoie să fie cineva pentru tine când erai mic. Cel puțin, așa e pentru mine.

Cu multă dragoste ❤

Cliff Weitzman